Conform studiilor recente, 50% din populația globului prezintă dureri de umăr cel puțin o dată în viață, iar durerea dată de patologia coafei rotatorii este cea mai comună. Durerile persistente în zona coafei rotatorilor apărută la ridicarea brațului deasupra capului, ducerea mâinii la spate sau dormitul pe partea afectată afectează calitatea vieții pacientului. Tehnicile de detensionare a capsulei posterioare a umărului, alături de alte mijloace ale fizioterapiei precum tehnicile de decoaptare, exercițiile fizice, kinesiotaping, reduc durerea, cresc amplitudinea de mișcare, facilitează realizarea exercițiilor de creștere a forței mușchilor care stabilizează articulația și îmbunătățesc calitatea vieții pacientului.
Nu este deloc surprinzător faptul că umărul este una din articulaţiile cele mai predispuse leziunilor, atât datorită complexităţii acesteia, cât şi particularităţilor biomecanice. Geometria articulară, structura capsulei şi ligamentelor, musculatura şi inervaţia contribuie împreună la stabilitatea articulaţiei scapulo-humerale, acestea fiind interdependente şi inter-relaţionate intrinsec pentru a asigura o bună funcţionalitate.
Pe de altă parte, articulaţia umărului este mai puţin stabilă decât majoritatea articulaţiilor corpului uman, particularitate care îi permite executarea mişcărilor în jurul celor trei axe de mişcare şi cu amplitudine crescută, dar în acelaşi o predispune la multiple leziuni. Studii recente au demonstrat că există 3 factori cei mai importanţi care sunt asociaţi cu leziuni ale coafei rotatorilor şi aceştia sunt: vârsta, dominenţa braţului şi traumatismele anterioare ale umărului. De fapt, cercetărorii au găsit că, începând cu 30 de ani, riscul apariţiei unor leziuni ale coafei rotatorii creşte exponenţial cu fiecare decadă a vieţii.
În general, afecţiunile de la nivelul umărului sunt tratate cu dificultate din cazua stresului mecanic la care articulaţiile umărului sunt supuse cu fiecare mişcare a braţului peste orizontală şi a stabilităţii reduse, cauzată de existenţa unui număr redus de ligamente la care se adaugă existenţa a 5 articulaţii mobilizate de către 19 muşchi, discrepanţa între suprafeţele articulare şi mobilitatea crescută.
Tendinitele calcificante Reprezintă una din cautele frecvente ale umărului dureros şi cel mai adesea este pprezentă la sedentari între 50-60 ani. Localizarea calcificării este adesea în tendoanele coafei rotatorilor, implică şi tendonul bicepsului şi în mod excepţional bureletul glenoidian. Originea calcificărilor rămâne încă necunoscută (hipoxie locală, sau factori genetici….) Simptomatologia este caracterizată de durerea nocturnă, iar la examinare, tabloul clinic obişnuit corespunde unui conflict antero-superior clasic cu o limitare eventuală în ridicare anterioară şi rotaţie externă. Localizarea cea mai frecventă este în tendonul supraspinosului (80%) şi în infraspinos (15%). Rareori în subscapular şi micul rotund.
Obiectivul reeducării este de asemenea reducerea presiunii de la nivelul tendoanelor calcificate, prin repoziţionarea capului H şi menţinerea mobilităţii maximale. Pentru aceasta se utilizează:
- tehnici de reducere a durerii;
- tehnici de mobilizare articulară pasivă şi activă pe direcţiile de trecere şi apoi în planul sagital, abducţia în plan sagital reeducându-se mult mai târziu;
- tehnici de repoziţionare a capului H; recentrarea activă se realizează în planul scapulei, cotul în mâna terapeutului;
- tonifierea musculaturii coafei rotatorilor şi a musculaturii periscapulare, iniţial prin conracţii izometrice, în poziţii nedureroase, apoi cu contracţii concentrice în mai multe planuri de mişcare. Solicitarea excesivă a tendonului cu calcificări va genera durere, astfel că antrenamentul muscular va fi progresiv şi adaptat în funcţie de fiecare pacient;
- reeducarea propriocepţiei vizează corecţia poziţiei umărului în cadrul gesturilor cotidiene şi contribuie la reducerea fenomenelor algice.
Capsulita retractilă (umăr înghețat, periatrita scapulo-humerală) este de asemenea sursă de durere la nivelul umărului, fiind o afecțiune mai frecventă la femei, apare de obicei între 40 şi 60 ani şi este unilaterală. Evoluţia foarte lentă a patologiei variază între 12-30 luni. Generează durere considerabilă apoi redoare, sursa limitări de activitate și restricții de participare majore, fără alterarea suprafeţelor articulare însă. Capsulita retractilă se caracterizează din punct de vedere anatomic prin fibroza capsulară, ligamentară (ligamentul coraco-humeral) şi uneori la nivelul bursei subacromio-deltoidiene.
Fizioterapia reprezintă tratamentul de elecție pentru această afecțiune și are ca obiective principale:
- reducerea durerilor;
- mobilizarea capsulară;
- redarea amplitudinilor (mobilizări pasive ale braţului şi ale scapulei), pe traseul de trecere sau în planul scapulei;
- discocierea humerusului de scapulă prin asuplizarea marelui rotund şi a marelui dorsal din culcat lateral.
- întinderea structurilor capsulo-ligamentare anterioare (menţinerea pasivă în pozţia de abducţie la 900 şi RE maxim posibilă) şi posterioare (mâna la spate);
- recentrarea activă a capului H (coborâtorii extrinseci) în manieră analitică şi apoi în diferite poziţii;
- învăţarea ridicării braţului;
- recuperarea calităţii forţei musculaturii coafei rotatorilor şi periscapulare;
- îmbunătăţirea propriocepţiei în lanţ kinetic închis şi semi-închis).
