Facilitarea neuromusculară proprioceptivă (FNP) reprezintă un concept de tratament ale cărui baze au fost puse între anii 1940-1950, de către Herman Kabat, neurolog care considera că, orice fiinţă umană, inclusiv cea cu disabilităţi, dispune de un potenţial funcţional neexploatat.

Nu putem să nu amintim contribuţia majoră, în anii ’80, a celor două fizioterapeute Knott M. şi Voss D., în elaborarea conceptului „facilitare neuromusculară proprioceptivă”.

Pe baza ipotezelor enunțate de Kabat, acestea au continuat dezvoltarea tehnicilor şi procedeelor de tratament, stabilind câteva principii de bază ale filozofiei FNP (Knott, M., Voss, D., 1983):

• FNP reprezintă o abordare integrată, fiecare tip de tratament fiind adresat fiinţei umane în totalitate şi nu doar unei părţi a corpului sau unei probleme specifice;
• abordarea terapeutică este întotdeauna pozitivă, folosind şi perfecţionând ceea ce pacientul poate realiza, la un nivel fiziologic;
• scopul principal al terapiei este de a ajuta pacientul să obţină cel mai înalt nivel funcţional al său.

La început, FNP a fost utilizată în tratamentul pacienţilor cu poliomielită, însă, pe măsura experimentării, a devenit clar că acest tip de tratament are efecte şi asupra pacienţilor cu alte tipuri de afecţiuni.

Noţiunea de facilitare neuromusculară reprezintă uşurarea, simultan cu încurajarea şi accelerarea răspunsului motor voluntar, prin stimularea proprioceptorilor din muşchi, tendoane, articulaţii, dar şi prin stimularea exteroreceptorilor (Cordun, M., 1999).

Facilitare: metodă de activare motrică, utilizând diverși stimuli ca vederea, vocea, propriocepția, stimulările senzitive cutanate, întinderile și schemele motorii primitive. Mecanismele de facilitare provocate de însumarea excitațiilor infraliminare,determină coborârea pragului de excitabilitate musculară (Kabat, H., 1961). Înfizioterapie, sunt utilizate adesea tehnicile de facilitare neuromusculară, denumite și metode de facilitare neuroproprioceptivă (FNP), bazate pe asociațiile dintre lanțurilemusculare sinergice (Dufour, M., Gedda, M., 2007).

Facilitare: Fenomen fiziologic de întărire a unei aferențe motrice prin însumarea mai multor excitații infraliminare, care ajung simultan la nucleii motori de la nivelul măduvei spinării, cu producerea unui potențial de acțiune. În fizioterapie, facilitarea este utilizată pentru a crește eficiența unei excitații nervoase infraliminare, prin diverse mișcări active  (Dufour, M., Gedda, M., 2007).

Conceptul Facilitării neuroproprioceptive se fundamentează pe ideea că, angajarea sistemului proprioceptiv în declanşarea şi perfecţionarea mişcărilor poate fi decisivă, având în vedere distribuţia sa deosebit de mare (fascii musculare, tendoane, structuri capsulo-ligamentare ale articulaţiei) (Kabat H., 1961).

Pornind de la lucrările de neuro-fiziologie ale lui Sherrington, Kabat emite tehnicile defacilitare neuromusculară proprioceptivă, pe care le defineşte ca “metode de uşurare arăspunsului neuromuscular, prin stimularea proprioreceptorilor” (Kabat, H., 1950).

Nu de puţine ori, conceptul FNP a fost criticat în ceea ce priveşte aplicarea lui înafecţiunile neurologice, caracterizate de prezenţa spasticităţii; utilizarea acestuia la pacientul care poate colabora activ nu necesită opunerea unei rezistenţe mari, ci doar orientarea mişcării, în sensul facilitării acesteia, cu obținerea rapidă a rezultatelor.

Principiile de bază neurofiziologice ale facilitării neuroproprioceptive, emise de Sherrington, stau la baza procedeelor şi tehnicilor de facilitare și sunt următoarele (Adler, S.S., Beckers, D., Buck, M., 2003):

• Postdescărcarea – reprezintă efectul aplicării unui stimul, care se prelungește și după încetarea acestuia, este direct proporțională cu forța şi timpul de acțiune a stimulului și determină apariția unei senzaţii de forță crescută, după menţinerea unei contracţii statice;
• Sumaţia temporală: însumarea stimulilor subliminali (sub pragul de excitabilitate) care se succed într-o perioadă (scurtă) de timp, determină potenţial de acţiune (excitaţie);
• Sumaţia spaţială: însumarea stimulilor subliminali aplicați simultan în diverse zone ale corpului, determină potențial de acțiune (excitaţie);
• Iradiera – reprezintă o răspândire şi o creştere a forţei răspunsului, apare când numărul stimulilor sau forţa lor sunt crescute, iar răspunsul poate fi excitaţia sau inhibarea;
• Inducţia succesivă: o excitaţie crescută a mușchilor agonişti apărută după contracţia (stimularea) antagoniştilor lor; tehnicile de facilitare care includ inversarea antagoniştilor au la bază acest principiu;

Inducție succesivă: recrutarea involuntară a unui mușchi sau a unui grup muscular,imediat după contracția voluntară a mușchiului sau grupului muscular antagonist.Inducția succesivă este o iradiere apărută provizoriu, în timp și este declanșată decătre un reflex precedent (Dufour, M., Gedda, M., 2007).

Iradiere: fenomen fiziologic de recrutare involuntară a unui mușchi (grup

muscular) pornind de la contracția voluntară simultană, intensă și susținută nu mai puțin de 4-6 sec., a unui alt mușchi (grup muscular) al aceluiași lanț muscular; este utilizată pentru a activa mușchii slabi, plecând de la cei sănătoși sau mai puternici.

Inervarea reciprocă (inhibarea reciprocă): contracţia muşchilor este însoțită de inhibareasimultană a antagoniştilot lor, fenomen necesar coordonării; tehnicile de relaxare au labază acest principiu.

Inhibare reciprocă: fenomen fiziologic descoperit de Sherrington care constă în inhibarea motoneuronilor unui mușchi, prin activarea voluntară sau provocată a antagonistului său. Reflexul miotatic al mușchiului inhibat nu poate fi declanșat fără efectul mediatorilor chimici care inhibă căile sinaptice. În fizioterapie, inhibarea reciprocă este utilizată pentru relaxarea unui mușchi contractat sau hipertonic, plecând de la o contracție lentă a anatgonistului, căruia i se opune o rezistență.

Procedeele fundamentale de facilitare oferă fizioterapeutului instrumente, prinintermediul cărora poate ajuta pacientul să câştige o funcţie motorie eficientă şi să-şi mbunătăţească controlul motor.

Scopurile utilizării procedeelor de facilitare sunt:

• îmbunătăţirea abilităţii pacientului de a se mişca şi de a rămâne stabil;
• ghidarea mişcării prin intermediul prizelor şi a aplicării rezistenţei;
• obţinerea coordonării mişcării în cadrul succesiunii temporale (secvențialitate/timing) a acesteia;
• îmbunătăţirea rezistenţei pacientului şi prevenirea apariţiei oboselii

Valorificarea conceptului de facilitare neuroproprioceptivă constă în utilizarea tehnicilor şi procedeelor specifice de tratament, cu stabilirea următoarelor procedee de bază (Adler, S., Beckers, D., Buck, M., 2003):

• rezistenţa optimă
• iradierea şi întărirea
• contactul manual (priza)
• poziţia şi mișcarea corpului fizioterapeutului,
• comanda verbală,
• stimulii vizuali,
• tracţionarea şi aproximarea (comprimarea),
• stretch-ul (întinderea),
• temporalitatea mișcării (succesiunea temporală, timing-ul)
• modelele de mişcare (pattern-uri).